Mihai Gherman, membru fondator

Cândva...
...într-o zi a anului 1966, copil fiind, în timp ce mă jucam, am fost atras de ceea ce se întâmpla la televizor. Cornel Chiriac prezenta formaţia Phoenix, iar eu am fost fascinat de Moni Bordeianu, "Vremuri" şi de chitara electrică.

În vara aceluiaşi an am fost cu familia pentru prima oară la Constanţa, am văzut marea cu imensitatea ei, care mi-a rămas întipărită în minte, avea să constituie sursa de inspiraţie pentru "Vis de copil", melodie compusă opt ani mai târziu. Prima mea întâlnire cu marea a coincis cu întâlnirea - aşa a vrut destinul - cu idolii mei pe care îi zărisem la televizor. Formaţia Phoenix lua masa la restaurantul Pescăruş iar eu, copil, mă uitam hipnotizat la ei. Nu exista îndoială, trebuia să cânt şi eu, iar asta era o hotărâre pe care nimeni nu mi-a mai putut-o scoate din minte.

Părinţii mei nu au avut încotro şi, cu puţinii bani pe care trebuiau să-i drămuiască în toate părţile, au reuşit să-mi ia prima mea chitară pe 22 martie 1968, de la un magazin micuţ de instrumente muzicale din Ploieşti. Eram atât de fericit încât nici nu-mi dădeam seama că nu aveam o maşinuţă, ci o chitară şi cu ea nu mă puteam încă juca, ci trebuia să învăţ ca să mă pot juca. Părinţii mei scăpaseră, îmi luaseră chitara, acum eu trebuia să-mi văd de învăţat, să fiu un elev silitor, ei imi făcuseră pe plac…

Nu am fost la nici o şcoală de muzică, eram fascinat de toţi chitariştii care erau peste tot în jurul meu şi care cântau, mi se parea mie, extraordinar. Zdrăngăneam toată ziua şi nu reuşeam decât să enervez vecinii şi să-i supăr pe ai mei. Am început să învăţ pe furate de la Marius, prietenul meu, care lua lecţii de chitară de la profesorul Mancaş. Aşa că încet, încet, am început să prind ce făcea el la Şcoala Populară... Nu aveam radio şi nu puteam să fiu la curent cu ceea ce era la modă decât de la cei ce cântau peste tot prin cartierul în care locuiam. Învăţam unii de la alţii, existau chiar “vedete”, care mi se păreau adevăraţi artişti. În clasa a şaptea aveam deja prima formaţie, am cântat prima data în faţa copiilor şi părinţilor de la şcoala unde învăţam, la o serbare desfăşurată în Clubul ITP Ploieşti. Deja începusem să simt gustul spectacolelor, dar venea clasa a opta, nu mai aveam voie să mai cânt la chitară, trebuia să învăţ pentru intararea la liceu. Aşa că atunci când nu am ştiut la matematică, profesorul meu, domnul Karaghiaur, a trecut după ore pe acasă şi mi-a luat chitara, aşa au aflat parinţii mei ca luasem trei…Hmm, a trebuit să muncesc mult ca să-mi recuperez chitara.

Ajuns în liceu tânjeam să cânt în formaţia liceului, însă locurile erau ocupate, aşa că a trebuit să aştept ca cei din clasa a 12-a care erau în formaţie să lase altora locurile, dar cui? Credeam că sunt singur şi că-mi va fi greu să găsesc alţi colegi de trupă. N-a fost aşa... Când eram în clasa a 9-a şi formaţia liceului avea o repetiţie a intrat în sală un băiat slăbuţ, de-o vârstă cu mine şi a întins mâna după o chitară. Eu eram chibiţul trupei şi m-am simtit dator să intervin şi să-i spun băiatului că aceea este o chitară şi că nu are voie s-o atingă. Mi-a reproşat apoi asta tot timpul... el, Constantin Constantinescu, alias Başa - aşa am să-l numesc de acum - avea să devină basistul trupei. Era cel mai bun cunoscător al teoriei muzicale dintre noi, făcuse primii opt ani la Liceul de Muzică din Ploieşti, la vioară. Se ştie că violoniştii sunt dintre cei mai bine pregătiţi muzicieni. Mai târziu ne-am adunat, Călin, Başa şi eu, aşa am pus bazele primei trupe care avea să se numească după multe schimbări de nume şi componenţă, GENEZE.

Erau anii în care plutea în jurul nostru muzica Beatles-ilor, a Led Zeppelin, Cream, Blind Faith, Deep Purple, Janis Joplin, Jimy Hendrix, Eric Clapton, Pink Floyd, Jethro Tull, Yes, dar şi a Sincron, Mondial, Roşu şi Negru, Oplimpic 64, Progresiv TM, Sfinx, dar mai ales Phoenix. “Profesorul” meu de Cultură Rock, a fost un prieten nepreţuit, Dan Gabriel Boric (Puiu). El a fost cel care mi-a îndrumat paşii spre MUZICĂ.

Pe 28 februarie 1973 Phoenix concertează la Ploieşti în Sala Sporturilor. A fost momentul în care Başa a început să vadă că mai exista şi altceva pe lume în afară de Beatles. Din acel moment am fost mereu în preajma Phoenix-ului şi am învăţat de la ei atitudinea faţă de muzică, seriozitatea abordării, modul de a compune şi în plus, cum se face o trupă. Eram pur şi simplu striviţi de personalitatea muzicienilor de la Phoenix, artişti desăvârşiţi pe care am avut privilegiul să-i cunoaştem în momentul de apogeu al carierei, mulţumesc lui Dumnezeu!

Încet, mult mai încet decât am fi vrut noi, am început să cântăm muzica noastră. Călin a fost primul care a venit cu piesa „Pisica Neagră”, care avea să devină hit-ul generaţiei din liceul nostru, piesă ce a şi fost înregistrată în 2002, în memoria lui, pe albumul „Galeria de vise” al Calandrinon-ului.

Timpul alerga, şi noi, prin galeriile lui ne intersectam drumul mai mereu cu idolii noştri. Aşa am avut şansa să vedem Phoenix-ul în atelierul de creaţie din munţii Semenic, pe când lucrau la „Cantafabule”, sau în martie, când am respirat aerul studiourilor Electrecord, (în fapt o sală de teatru dezafectată de pe lângă Biserica Sf. Vineri), unde Phoenix-ul înregistra piesele „Pasărea Rock and Roll” şi „Filip şi Cerbul”. Simpatia pe care o nutrea Nicu Covaci pentru noi s-a materializat atunci când ne-a împrumutat, fără nici o condiţie, staţia lui de suflet Selmer pentru o cântare pe care o avea trupa noastră. Nu vă puteţi imagina ce mândri am fost să avem acea staţie, fie şi numai pentru o apariţie. În staţia aceea se afla parcă miracolul muzicii…
Anii au trecut în zbor, Phoenix-ul a plecat spre alte zări, iar noi am păşit mai clar şi sigur pe drumul nostru artistic. A urmat perioada Ansamblului Tineretului condus de Adrian Moroianu, în care ne-am cristalizat stilul şi am avut bucuria să cântăm în spectacole alături de Moţul Pittiş, Mircea Vintilă, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, George Nicolescu sau Vali Sterian. Am cântat la un moment dat împreună cu Mircea Baniciu piesele „Andri Popa” şi „Nunta”. Nu putea fi împlinit un vis mai frumos, să cânţi din Phoenix, când asta era total împotriva vremurilor… Deja compusesem „Prinţul”, care era un imn închinat lui Nicu Covaci şi baieţilor din Phoenix.

Întotdeauna au fost probleme în găsirea instumentiştilor potriviţi şi mai ales a tobarului. Nu aveam un “clăpar”, iar tobarul cu care ne înţelegeam de minune, Paul Ţipău, un om minunat din Huşi, nu a putut rămâne cu noi, nici Călin... De atunci Călin a ramas “doar” textierul formaţiei, destinul l-a dus în altă parte.

Au urmat ani de căutări şi în 1979 am reformat trupa. A apărut la tobe Titel, (Gheorghe Dumitru), un fost coleg de şcoală generală, care la început ni s-a părut catastrofal, dar după repetiţii şi sute de ore de studiu individual, a reuşit să devină unul dintre bateriştii cei mai premiaţi din ţară. Cântam într-o sală a Palatului Culturii din Ploieşti, la subsol…Lucram la „Taurul”, „Pricina peştelui cu racul”, „Aretele şi Capricornul”, „Straraleţul si Fecioara”, „Zmoul Taumaturgului”… Cântam în trei: Başa, Titel şi cu mine, suna atât de bine încât la un spectacol pe patinoar, când a cântat şi trupa „Rogvaiv”, s-a apropiat Cristi Tomeci, bassistul şi leaderul trupei şi mi-a şoptit, la voi sună atât de complet, deşi noi cântăm în cinci şi voi doar în trei. Ştiam asta, dar remaca lui m-a bucurat. Eram pe drumul cel bun.

Aşa cum a vrut destinul, la o repetiţie, a apărut pe uşa un tip creţ, cu un aer intelectual de domn profesor. Îi plăcea ce cântam şi asta l-a atras. Ne-a spus că îl cheamă Cornel şi cântă la pian. Am schimbat între noi priviri pline de înţeles, ne-am gândit că ar putea fi viitorul nostru clăpar. În sala unde repetam se găsea un pian abandonat, cu clape defecte, fără capace, absolut devastat. Cornel s-a aşezat la acel pian şi a dat un recital de muzică clasică de ne-a lăsat mască. Am hotărât să cântăm împreună, dar nu aveam clape, iar el nu avea bani să-şi cumpere... Am reuşit până la urmă să cumpărăm synthetizatorul făcut de Corneliu Bibi Ionescu, bassistul de la Sfinx, la care cântase Dan Andrei Aldea. Clapa se găsea din întâmplare la Ciocârdel, pianistul formaţiei „Azur R” din Ploieşti. Eram încântaţi, aveam un clăpar exceptional, Cornel Văcariu, cu o clapă de legendă, BibiMoog. A reuşit să dea o perspectivă psihedelică muzicii noastre, prin intervenţiile sale monofonice (clapa atâta putea), care legau piesele, ca un liant între chitară, bass, tobe şi voci.

Era perioada în care am câştigat premiul trei la festivalul de muzică Rock, Jazz & Folk de la Craiova, într-o companie absolut selectă: marele premiu Domino, premiul întâi Redivivus, premiul doi Compact, premiul trei noi, Geneze. Au mai fost pe acolo Holograf, Celelalte Cuvinte, care se aflau la începuturi, Mass Media, Voltajul lui Adrian Ilie, care tocmai se rupsese de Iris.

Solistul trupei era în acea perioadă Nae, (Nicolae Ivănescu), vocalist de excepţie, dar care, când ne era lumea mai dragă, nu venea la repetiţii sau spectacole. Cânta şi în orchestra teatrului din Ploieşti, asta ne încurca tare mult dar ne era atât de greu să renunţăm la el.
După Craiova am fost nevoiţi să îl schimbăm pe Nae, aşa am hotărât să încercăm cu Cătălin Ioniţă, scenograful nostru, aflat de multă vreme în preajma trupei. Deseori rămâneam după repetiţii în garsoniera lui din centrul Ploieştiului, ore întregi, până târziu în noapte. Ascultam muzică şi făceam planuri de viitor… De multe ori îl auzeam pe Cătălin cântând piese din Beatles sau Bee Gees, dar şi din Phoenix. Alegerea lui s-a dovedit una foarte inspirată. Aveam acum trupa ideală: Başa – bass, Titel – tobe, Cornel – Bibi-moog, Cătălin – voce, eu, Mihai – chitară. Am cântat în formula asta până în toamna anului 1983, trupa suna exceptional…

La Costineşti în septembrie 1982, eram deja recunoscuţi, aşa că am fost “plasaţi” să cântăm primii… Ni s-au pus nişte cinele proaste la fuss să fim încurcaţi. Titel era o parte importantă a trupei şi s-a încercat sabotarea noastră. Nu s-a reuşit, am cântat atunci „Prinţul”, iar „furculiţarii”, o gaşcă de tineri hippyes, a început să scandeze numele Phoenix-ului, era exact ceea ce urmăream să declanşăm. Scandalizat de acea manifestare, directorul de atunci al Costineşti-ului, Gogoaşe (ce nume!), a pus gorilele îmbrăcate în civil, miliţieni, activişti şi probabil securişti, să ne alunge din Costineşti. Am avut noroc cu Moţul Pittiş, care ne-a luat apărarea, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu furculiţarii, care au fost târaţi prin tufişuri şi bătuţi. Am luat atunci premiu, dar eram dezgustaţi. Festivalul fusese făcut cu “voia” lui Nicu Ceauşescu, care a venit la premiere, dar s-a plictisit şi premierea a încetat…

În noiembrie 1982 am fost din nou la Craiova, am cântat ca piese noi „Sarabanda”, „Aretele şi Capricornul”. Când am prezentat „Prinţul”, am spus că este o piesă compusă pentru un bun prieten, Covaciu, care nu mai este în Timişoara…În sală, în zona juriului s-a iscat un tumult, toţi încercau să plece care încotro, să nu audă ce am zis. Efectul spuselor mele, l-am văzut a doua zi când toţi se uitau la noi ca la nişte arătări. Băiatul care ne adusese, şi-a cerut scuze stângaci şi mi-a spus că datorită incidentului creat de mine, s-a hotărât să fim trecuţi ca şi când nu am fi trecut pe acolo… Se tăiau aripile unei trupe. Ajunşi acasă am avut necazuri, nu mai eram lasaţi să mai cântăm. Băieţii erau dezamăgiţi, obosiţi… Am mai cântat un an şi ne-am despărţit exact de Sf. Mihail si Gavril al anului 1983, zi când eram invitaţi prima data, de Petre Magdin, să înregistrăm trei piese la Televiziune Româna. Destinul?

Am încercat să mai adun trupa de câteva ori, însă nu am reuşit, tânjeam să mai cânt cu baieţii mei, întotdeauna am cântat cu ei cu cea mai mare bucurie. În zilele lui decembrie 1989, am fost împreună cu Cătălin la Televiziune, s-o apărăm, auzisem că este nevoie. Ajuns acolo am înţeles că nimic nu putea fi mai prielnic, pentru nişte terorişti, decât să se infiltreze într-o mulţime pe lângă care să se strecoare. Am plecat de acolo şi pe drum m-am intalnit cu Mircea Baniciu care hălăduia pe străzi…

A trecut revoluţia, a continuat nebunia, eu încă visam să refac trupa. În primavara lui 1990 am adunat fiecare ce bani a putut şi am început să căutăm “scule”. Am plecat cu Cătălin la bulgari şi am venit cu chitare, microfoane, cabluri. A doua zi când ne întorceam de la sală, încântaţi că ne reapucăm de cântat, am găsit în dreptul Casei de Cultură, un grup important de oameni care veniseră să semneze pentru punctul 8 de la Timişoara. Veniseră însă şi “interveţioniştii”, aduşi de “oamenii de bine”, care au început să atace pe oricine cu sălbăticie, am fost atacaţi şi noi. Cătălin a fost înconjurat de un grup de concetăţeni coloraţi, asmuţiţi asupra noastră de nişte indivizi în civil, care dirijau asaltul. Când l-am văzut trântit la pământ, am intevenit să-i iau apărarea, l-au lăsat pe el şi m-au luat pe mine… Tipii ne băgau democratia in cap!

Zilele, lunile şi anii care au urmat nu s-au dovenit prielnici pentru a continua să cântăm. Îmi doream atât de mult să refac trupa! M-am întâlnit în acea perioadă cu Raul Quintus, un apropiat al trupei, nepotul fostului leader PNL Mircea Ionescu Quintus. Mi-a spus că este cel mai mare păcat pe care îl comit dacă las piesele să moară. Asta m-a obsedat apoi tot timpul. Nu ştiam cum să fac, aveam nevoie de bani şi nu numai…

Destinul a intrat din nou în scenă. Am găsit nişte înregistrări pe care le făcusem în Sala Sporturilor din Ploieşti, sală încărcată de atâtea amintiri legate de concertele Phoenix şi mai târziu chiar ale noastre. Cu puţinii bani pe care ii aveam, am reuşit să închiriez în primăvara anului 1983 aparatura necesară unor înregistrări. Aveam caseta aceea, înregistrată atunci, am mers într-un studio, am “aranjat-o” puţin şi cu cele câteva piese înregistrate, am început să caut oameni care să mă sprijine. Nu mai aveam nici măcar o chitară, vândusem tot ca să nu mai fiu tentat să mai cânt. Muzica şi dorul de cântat mă ardeau însă cumplit. Înarmat cu caseta, am mers la Adrian Suliacov, un om de toată isprava. Adrian a ascultat şi mi-a spus că trebuie să mă reapuc de cântat; a facut un act de mecenat şi mi-a dat banii cu care am luat o chitară electrică românească, un bass şi tobele pe care le avusese Titel. Apoi a reintrat în scenă bunul meu prieten Puiu (Dan Gabriel Boric) care m-a ajutat să-mi procur staţiile şi boxele, ca mai târziu să îmi ofere ocazia să înregistrez în studioul lui, Taboo din Arad, primul album.

Nu ştiam cum se va numi formaţia, voiam însă ca ea să aibă componenţa pe care am considerat-o de aur: Başa, Titel, Cornel, Cătălin şi eu... Titel însă nu a mai putut fi cu noi, aşa că l-am adus pe Sebi Ungureanu, un băiat plin de talent, care a reuşit în şase luni să refacă handicapul cu care se reapucase de muzică. Nu mai cântase din anii liceului, iar stilul pe care îl practicase, era foarte departe de ceea ce trebuia să “bată” la noi. Am stat în sala de repetiţie zile şi luni, astfel că la începutul primăverii 2002 eram gata pentru a înregistra primele piese de pe album. Am ales ca numele formaţiei să fie „CALANDRINON”, pasărea destinului, destin ce a marcat vieţile noastre… „GALERIA DE VISE” era numele cel mai potrivit pentru visele noastre, răspândite prin ungherele timpului. Am adunat piese risipite, „Pisica neagră”, „Vis de copil”, „Prinţul”, „Iarna haiducului”, „Geneze” şi le-am aşezat împreună cu „Psalm”, „Trefla de carmin” şi „Marginile”, în galeria de vise a sufletului nostru.

Tot destinul a vrut să ne reîntâlnim cu Ovidiu Lipan Ţăndărică, idolul nostru dintotdeauna, care s-a aplecat cu dragoste şi pricepere să şlefuiască materialul înregistrat, adăugând câteva elemente de percuţie esenţiale.

Da, cu chitare româneşti, făcute la Reghin, cu oameni noi şi vechi, cu dragoste, am făcut albumul pe care Călin nu a apucat să-l asculte niciodată... A plecat… Trup gol, gol…

Acum...
... am reînnodat firul muzical, din nou întrerupt, împreună cu: Bogdan Oancea (bass, fluier, voce), Costin Velciu (clape), Dan Prundeanu (tobe), Mihai Prepeliţă (voce) şi Cristina Beteringhe (vioară). Acum trupa finisează, în atelierul muzical, următorul album şi repetă la spectacoul „Galeria de vise”.

Maine?
Vă aşteptăm să ne reauzim!